Vasile Bănescu, fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, face un apel la o înțelegere profundă a Crăciunului, îndemnându-ne să ne raportăm corect la această sărbătoare creștină. El subliniază că Nașterea lui Hristos nu trebuie să fie redusă la consumerism, stres sau goana după reduceri, ci trebuie să fie un prilej de reflecție spirituală și de redescoperire a sensului autentic al sărbătorii.
Într-o postare pe Facebook, Bănescu afirmă: „Nașterea lui Hristos, Crăciunul, nu poate avea legătură, nici în cea mai degradată logică secularistă, cu depresia, stresul, anxietatea și plictiseala alinată sordid.” El subliniază că astfel de stări sunt rezultatul unei raportări greșite la esența sărbătorii, care este eminamente spirituală, centrată pe Hristos și pe miezul profund al evenimentului sacru.
Bănescu argumentează că, în loc să ne pierdem în materialism și haos, ar trebui să ne angajăm mintea și inima în descoperirea sensului profund al Crăciunului: „A reflecta la Nașterea lui Hristos, la descinderea lui Dumnezeu în lume și a vâna sensul revelator al acestui Eveniment unic și mântuitor pentru umanitate, nu e chiar totuna cu a vâna reduceri, a cumpăra compulsiv obiecte goale de sens și a-ți da sufletul în trafic pe drumuri spre nicăieri.”
El recomandă pregătirea lăuntrică și renunțarea la exces, considerând că bucuria reală a sărbătorii vine din întâlnirea cu ceilalți și din dăruire: „În timpul autentic al sărbătorii pătrundem doar prin pregătire și ascensiune lăuntrice, stimulate de energia dobândită paradoxal prin renunțare, nu prin îmbuibare.”
Criticând superficialitatea abordării comerciale, Bănescu avertizează asupra pericolului de a rata esența sărbătorii, care este întâlnirea cu Hristos: „Restul… nu e tăcere plină, ci hărmălaie goală, zgomot pentru nimic; nu e bucurie reală, ci (auto)stimulare comercială.” El subliniază că această rată de înțelegere a Crăciunului poate duce la neîmplinire, anxietate și frustrare.
În încheiere, Vasile Bănescu îndeamnă la trezire spirituală și bucurie autentică: „Să ne trezim și să ne bucurăm! Vine Crăciunul, nu apocalipsa.”
Ratarea absurdă a Sărbătorii și a întâlnirii cu Cel din miezul ei
Sărbătoarea, mai ales obârșia sărbătorilor creștine, Nașterea lui Hristos, Crăciunul, nu poate avea legătură, nici în cea mai degradată logică secularistă, cu depresia, stresul, anxietatea și plictiseala alinată sordid.
Deși, exact asta aflăm din jurnalele de știri, din mărturiile psihologilor, din contactul cu realitatea imediată a zilelor premergătoare sărbătorilor.
Dincolo de multele cauze conjuncturale și particulare, cauza principală rămâne raportarea total greșită, inadecvată, la sărbătoarea creștină în sine.
Aceasta are întotdeauna un miez eminamente spiritual, crescut în jurul unei Persoane și eveniment real, miez care ne solicită exclusiv atenția morală, angajarea minții și inimii în depistarea sensului și conținutului sărbătorii, al cărui timp e sacru și vertical, nu cronologic orizontal. De aceea sărbătoarea neratată ne verticalizează atenția, mutându-ne temporar privirea, lacomă de multe, de pe banal, efemer și vulgar, pe esențial, netrecător, spiritual.
A reflecta la Nașterea lui Hristos, la descinderea lui Dumnezeu în lume și a vâna sensul revelator al acestui Eveniment unic și mântuitor pentru umanitate, nu e chiar totuna cu a vâna reduceri, a cumpăra compulsiv obiecte goale de sens și a-ți da sufletul în trafic pe drumuri spre nicăieri, ratând Calea. Chiar dacă există adevăr și în „primum vivere…”.
Dar nu Adevărul.
În timpul autentic al sărbătorii pătrundem doar prin pregătire și ascensiune lăuntrice (da, există așa ceva), stimulate de energia dobândită paradoxal prin renunțare, nu prin îmbuibare.
Odată împlinite aceste minime, necesare condiții, poate țâșni în noi bucuria întâlnirii cu C/celălalt și poate fi eliberat – nu din sticlele în neștire golite, ci din potirul bunătății dăruitoare – „Duhul Sărbătorii”.
Restul… nu e tăcere plină, ci hărmălaie goală, zgomot pentru nimic; nu e bucurie reală, ci (auto)stimulare comercială; nu e, în niciun caz, întâlnirea cu Cel care a făcut posibilă sărbătoarea, ci uriașa ratare a întâlnirii cu El.
Asta explică, poate,
sentimentul neîmplinirii și sleirii ante/post-sărbătoare,
depresia provocată de frustrarea ne-posedării și ne-săturării prin compararea cu alții (ridicol invidiați),
anxietatea declanșată de goana epuizantă după fleacuri ce ne vor lăsa iar și iar dezamăgiți, neîmpliniți.
E absurd (absurdus < surdus = surd) să rămânem surzi, singuri și orbi în preajma Nașterii Celui care ne-a spus „Sunt cu voi în toate zilele”, în fața Celui care a vindecat cel puțin un surdomut și mai mulți orbi…
Să ne trezim și să ne bucurăm! Vine Crăciunul, nu apocalipsa”, scrie Bănescu pe Facebook.
